despre DELACROIX

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie 1798 -13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada aparţinând romantismului.
Când Eugène Delacroix este numit membru al Academiei de Arte Frumoase, Ingres (1780-1867) nu-şi poate opri un strigăt : "Iată-l şi pe lup la stână!". Este drept că, la vremea respectivă, Delacroix era considerat un pictor cu o influenţă dăunătoare. De la Dante şi Vergiliu în Infern - debutul artistic la Salon - până la ultimile sale tablouri, creaţia lui Delacroix este obiectul neîncetatelor atacuri ale criticilor. Stilul artistului, concepţia sa referitoare la arta de a picta, precum şi tehnica îi irită pe receptorii contemporani ai operelor de artă. Reacţiile publicului sunt foarte violente, iar critica îi stigmatizează lucrările şi-l acuză de "masacrarea mascată a picturii".
Artistului i se reproşează faptul că ştie numai să schiţeze. Se spune că este un diletant. De la început încă, Delacroix i se opune lui Ingres. Stilurile lor sunt complet diferite : pentru Ingres cel mai important este desenul, în timp ce autorul lui Dante şi Vergiliu în Infern acordă atenţie în special culorii şi tensiunii pe care opera ar trebui s-o degaje. Delacroix dispreţuieşte critica ; aprofundează acest univers al picturii în felul său propriu şi nu acordă atenţie normelor existente, care constrâng.
În anul 1824, se poate privi la Salon tabloul Măcelul din Chios. Critica se referă la acest tablou cu răceală sau doar moderat, dar Delacroix îşi găseşte deja câţiva apărători, în timp ce tânara şcoală romantică îl ridică direct la rangul de maestru. Romanticii, eliberaţi de sub jugul convenţiilor, doresc să dea glas liber trăirilor personale. Această aspiraţie îi este proprie şi lui Delacroix, care afirmă : "Nimeni şi nimic nu mă impiedică să percep lucrurile aşa cum vreu eu".
Prezentarea la Salon a Morţii lui Sardanapal, în anul 1827, va determina izolarea artistului vreme de şapte ani. În tot acest timp, se va vedea exclus din sălile de expoziţii.
Baudelaire descrie astfel această situaţie : "Niciodată un artist nu a fost mai atacat, mai luat în derâdere şi mai condamnat. Dar ce înseamnă pentru noi această indecizie a cercurilor elitiste, nemulţumirea câtorva saloane burgheze, respirând ură şi unde pedanteria joacă domino ? Problema este expusă în detaliu, iar dovada se află înaintea lor –evidentă, mare, strălucitoare". Victor Hugo scrisese : "Oare fluierăturile proştilor nu reprezintă fanfare ale gloriei?"